| Meniu principal | ||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
|
| Membru inregistrat |
|---|
| Introducere in Noua Zeelanda |
|
|
|
| Scris de Claudia Szabo | |
| Monday, 01 March 2010 | |
 Iata ca a venit in sfarsit momentul in care am suficient timp liber sa scriu despre cum a fost in Noua Zeelanda (ma rog, timp liber este relativ spus, pentru ca acum scriu intr-o statie de autobuz)... Am fost acolo pentru putin mai mult de doua saptamani, in perioada 25 Dec 2009 - 11 Ian 2010. Nu am reusit decat sa zgariem putin Insula de Sud - ne vom intoarce caci mai sunt multe de facut si multe de vazut. Am fost ca turistii, sa vedem si sa facem cat mai mult posibil. Am fost si am vazut si Mount Cook, am facut si unul dintre trek-urile faimoase, am facut si white water rafting si am mancat si o groaza de fructe (in special cirese:) ) Peisajele sunt spectaculoase si oricat de mult as incerca nu o sa reusesc sa redau din frumusetea lor: estimativ drumuri care durau doua ore (iti trebuie masina daca vrei sa te deplasezi intre orase) la noi durau patru ore pentru ca ne opream extrem de des sa ne dam jos din masina si sa facem poze. Am pornit la drum de cum am aterizat in Christchurch. Intai si intai insa, pentru ca aveam in bagaj o pereche de bocanci cu care fusesem la antrenament in singapore si pe care am uitat sa ii spal, a trebuit sa ii declar, sa ii scot la inspectie, si in urma rezultatului evident negativ (erau plini de noroi), a trebuit sa astept pana cand un nene cu masca si manusi mi i-a spalat. Intai am vazut o groaza de pasuni pe care pasteau vaci si oi. Dupa cateva sute de kilometri de pasuni cu vaci, oi si caprioare, am dat si de lanturi muntoase. Ca in Alpi numai ca mai mari, mai multi, mai departe, mai aproape, cat vezi cu ochii. Ne simteam de parca scapasem de la inchisoare, si intr-un fel asa si era. Aer curat, nepoluat si nici tipenie de masina pe strada - asta si pentru ca era Craciunul, dar nici in zilele urmatoare situatia nu s-a schimbat.  Dupa ce am dormit o noapte in Lake Tekapo unde la 9:45 seara inca era luminat, a doua zi am pornit spre Mueller Hut. Mt. Cook (sau Aoraki) care la 3754 m e cel mai inalt si mai dorit munte din noua zeelanda.   Intai ne-am oprit si pe la Lake Pukaki sa mai facem niste poze:   Eh toate bune si frumoase numai ca norocul meu de altfel foarte bine documentat nu ne-a permis sa vedem Mt. Cook. Totul era innorat si o ploaie rece si zburdalnica deja ne ameninta.  Ne-am inregistrat la cabana DOC (Department of Conservation) si am luat prognoza meteo: ploaie, vant, ninsoare. Excelent mai ales pentru Marian care nu mai vazuse de mult zapada. Cei de la DOC ne-au analizat si intrebat de cel putin cinci ori daca stim in ce ne bagam si daca suntem pregatiti. Ne-am luat sacii in spinare si am pornit la deal spre cabana Mueller. La inceput drumul e lin, chiar mergem printr-o mlastina peste care DOC a construit un podet de lemn - nu ca sa protejeze bocancii turistilor, ci ca sa protejeze mlastina.  Urcam pieptis si nici macar nu ne putem opri sa ne uitam in vale pentru ca suntem in nori. In cele din urma urcam mai sus o tara si putem vedea valea si ghetarii dar nici urma de Mount Cook - este inca in nori.  Pentru marian este prima oara in orice fel de Alpi asa ca ne oprim sa facem poze, sa aruncam cu bulgari si sa admiram peisajele.     La un moment dat trebuie sa urcam o panta destul de abrupta de zapada. Apai si cum mergeam eu asa ii vad pe unii cum coboara in fuga la vale. O fata coboara saraca mai repede decat vroia si se loveste de niste bolovani. Cei care erau cu ea ajung repede, ajungem si noi si ma duc sa imi ofer trusa de prim ajutor - luata de altfel contrar protestelor baietilor ca nu vom pati nimic. Pana la urma aveau nevoie de niste calmante pe care trusa normala nu le are dar eu aveam suficient sa calmez un elefant. Am alfat ulterior ca fata a fost pana la urma scoasa cu elicopterul de acolo deoarece se lovise la cap si isi dislocase un umar. In Noua Zeelanda se mandresc cu faptul ca serviciile de salvare inclusiv elicopterul sunt GRATIS, platite din banii contribuabililor - citez, ca sa ai libertatea si curajul sa iesi sa te plibmi pe dealuri fara sa iti fie frica ca nu ai cu ce sa platesti daca patesti ceva. In fine, nu stiu cat de fericiti or fi cei care platesc taxele, dar eu m-am bucurat cand am aflat asta, desi nu faceam absolut nimic riscant.  In cele din urma ajungem si la cabana unde suntem primiti de cabanier, un englez de 75 de ani pe nume Mark. Mark sta vara in Anglia iar in timpul iernii vine aici in Noua Zeelanda. Are grija pe rand de cateva cabane din zona Mount Cook, dupa aia se duce la niste prieteni care au o ferma de oi si are grija de oi (ma rog, mai mult cainii au) cat timp acestia sunt plecati. In fiecare dimineata Mark o ia la fuga pe platoul de gheata/zapada din spatele cabanei si se urca pe Mt. Olivier care este fix in spatele cabanei. Ziua evident are si rutinele ei: de dimineata si seara la 7 vorbeste cu cei din vale care ii dau prognoza meteo si numarul de oameni din cabana.  Pana una alta ne adapostim inauntru pentru ca incepe o furtuna serioasa. Stam de vorba cu Mark, mancam, ne uitam la munti.  Suntem vizitati si de kea, o specie de papagali montani si radem de toate povestile pe care ni le spune Mark. Cum ca cica lucreaza in echipa, unul iti atrage atentia croncanind si dand din aripi, pe cand ceilalti iti fura din mancare. Cum ca daca se plictisesc incep sa atache chederele de la masina si nu se dau in laturi nici de la bocanci si palarii. Kea-ul care ne viziteaza pe noi pare destul de inocent desi se arata interesat de lentila mea.  Dupa cateva ore de stat in cabana vedem pentru prima oara si Mount Cook care iese din nori. Pasa (rusul care a venit cu noi) este extrem de plictisit. El avea impresia ca aici sus la cabana vom gasi televizor si probabil si o masa de biliard unde sa jucam. Mare i-a fost uimirea cand a gasit mese intr-adevar si numai cateva carti despre Mt. Cook si cum a fost cladita cabana care au fost declarate repede "plictisitoare". Pana la urma un somn bun in sala de mese il lamureste.  Ziua a trecut usor usor, ajutata si de faptul ca un grup de filipinezi a reusit in sfarsit sa urce la cabana in ciuda furtunii. Carau cu ei oale, orez si carne, dulcuri, fructe, o sticla (de sticla!) de 1 litru de jim beam, carti, pulovere etc. Au impartit sticla cu toti din cabana si au stat de vorba si au ras cu noi pana tarziu. Lucreaza la muls vaci vara iar iarna calatoresc prin noua zeelanda - nu stiu ce cautau aici caci era vara.  A doua zi m-am trezit cu noaptea-n cap sa fac o poza la rasarit. De unde rasarit ca era totul inorat, dar am avut noroc de un curcubeu.  Mai pe la opt asa s-au dus norii si am inceput sa ne scalambaim si noi pe afara. Ne-am urcat pe Mt. Olivier (cica primul munte urcat de Hillary in zona), am facut poze, ne-am uitat, ne-am minunat.  Ma tragea ata si ma mancau talpile si mainile sa merg si mai incolo de Mt. Olivier - cartea zicea ca sa nu te duci singur si daca nu stii ce faci, si chiar sa fi mers mai incolo pe platou, dar eram turisti acolo, venisem numai sa cascam gura asa ca am lasat bolovanii pentru alta data si am plecat (nu fara regrete) la vale.  Evident cum ii sade bine oricarei plecari, era totul insorit si frumos, flori pe campii, Mt. Cook se vedea in toata splendoarea-i. Am trecut si de panta de zapada fara probleme - marian si cu mine pe poteca de bolovani de langa; pasa (la fuga in timp ce se filma) la vale pe unde cazuse tipa aia - pana spuneti ca de ce nu i-am spus: da i-am spus dar mai mult decat sa ii spun nu aveam ce face :)   Ne-am oprit hamesiti in oraselul Twizel unde am aflat si de ce unii neo zeelandezi erau foarte mari: portia de mancare pe care am primit-o era gigantica! A mea care cica avea o mana de salata imbibata in maioneza costa si cu 2 dolari mai mult. Ne-am mirat noi ce ne-am mirat, ne-am plans ce ne-am plans, dar de lichidat fara drept de apel tot am lichidat tot ce era in farfurii.  Aici se incheie primul trek - mai multe imagini aici - in cateva zile urmeaza Dusky Sound. |
|
| Ultima actualizare ( Monday, 01 March 2010 ) |
| < Precedent | Urmator > |
|---|