| Meniu principal | ||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
|
| Membru inregistrat |
|---|
| Aconcagua 2010 - Tzuri |
|
|
|
| Scris de Ion Boncea | |
| Friday, 09 April 2010 | |
|
Aconcagua muntele vrajit, si… eu. Povestea mea incepe pe 23 februarie 2008, zi in care datorita epuizarii fizice (a se citi lipsa de antrenament si greutatea de aproape 0,1tone), a trebuit sa ma intorc din drumul meu spre varful Aconcagua, undeva la iesirea din Canaletta, foarte aproape de varf, la cca 100 de metri diferenta de nivel. Atunci am coborat cu gandul sa ma intorc acolo si sa urc pe varf, gand care usor usor s-a transformat intr-o obsesie ce nu mi-a dat pace si anul acesta am plecat din nou in Argentina – destinatia Aconcagua 6962m.
Asadar …. 2010, ianuarie…. Intr-o zi , am plecat din Bucuresti impreuna cu grupul meu, format din Dragos(Telex), Cristi(Belly Dancer), Vali(Shrek), Willy (Alqaeda), Florin(Kun Koi Doo), Camelia(Lacusta), Floriana (Zana) si eu (Alpha Male ), spre… Aconcagua. Dupa intarzierea avionului spre Madrid, am ajuns cumva si la Mendoza. Aici ne-am facut cumparaturile, ne-am “dat” putin prin oras si am plecat spre Penitentes de unde incepe practic orice expeditie pe Aconcagua, indiferent de ruta aleasa. La Penitentes am mers in cimitirul alpinistilor unde am montat o placheta in amintirea unui alpinist roman ce a murit pe Aconcagua si a sotiei sale ce nu a reusit sa-si duca viata fara el si …. Te gandesti, atunci cand esti in viata, ca totul este nesfarsit, dar sunt momente cand… iti dai seama de fapt ca totul este efemer, ca singura certitudine este aceea ca traiesti O SINGURA VIATA!!!, restul… este relativ, atunci… te gandesti sa traiesti aceasta viata la intensitate maxima, sa faci toate lucrurile pe care le doresti, sa –ti iubesti familia, sa mori impacat. Cu durere in suflet si cu dorinta ca sfarsitul sa fie cat mai departe, am plecat de aici, ne-am intors la Penitentes, la prietenul nostru Jose, ne-am luat bagajele si am pornit spre munte, dupa 1 ora eram intrati in Parcul National Aconcagua. Am ajuns in tabara Confluencia dupa 3 ore de mers linistit, speriati usor de o avalansa de pietre cat casa , ce a cazut in urma noastra ajungand aproape de poteca. Aici , program cunoscut, montat cort, facut mancare, glumit, dormit. A doua zi am incercat sa ajungem la peretele sudic in Plaza Francia, nu am ajuns decat aproape de Mirador, de fapt singura care a ajuns la Mirador a fost Floriana, care a vrut neaparat sa alerge putin, zice ea, ca sa-i treaca durerea de cap, in aceasta zi ne-am despartit de Dragos si Cristi care au vrut sa mearga mai repede in tabara de baza. A treia zi am plecat spre tabara de baza, Willy , Cami si Florin inainte, eu, Floriana si Vali, “pole, pole” mai pe urma. Dupa 4 ore ajungem la Ibanez, de aici mai avem inca 4 ore de mers, incepe sa ninga, sa bata vantul, ne facem un pure cu o conserva de carne, minunat. Plecam din Ibanez, frig, Floriana adoarme in cele 4 “bete”;))), eu si Vali incercam s-o convingem sa mearga mai incet, sa n-o doara capul, sau sa oboseasca prea repede, ea… nimic, pana la urma cedam si o lasam sa mearga putin mai repede, putin am crezut si zis noi, dar…. am convingerea ca daca o lasam sa mearga tot timpul asa, ajungea cu 2 ore inaintea noastra si ar fi lasat in urma pe toata lumea din vale, multa energie fata are, forta cu ea. Ajungem aproape in tabara de baza dupa un urcus al naibii de greu, inaintea noastra apare Dragos sa ne ajute, constat ca desi spune ca-l doare capul are un tonus excelent si o buna dispozitie debordanta, lucru ce ne da un plus de energie pentru ultimii metri, ajungem fix in tabara, Lanko firma ce ne-a oferit serviciile de carat cu magarii, are aici 2 omeni, Carlos si Vanessa, ne revedem ne amintim ca ne-am vazut acum 2 ani, bucurie. Montam cortul aproape pe intuneric, mancam ceva si ne instalam la somn, eu, Vali si Floriana…. Peste noapte se aude VREAU ACASAAA!!!, era Floriana. Eu si Vali radem…. Dar nu-i chiar rasul nostru, si noua ne este putin dor, dar suntem barbati si nu recunoastem, concluzionam ca suntem casa unul pentru celalalt asa ca ne culcam. A patra zi…. trezire de lenesi, pe la 10 , ma rog, vorbesc despre mine, Vali si Floriana nu dorm atat de mult, mergem la vizita medicala, asteptam 2 ore, rezultatul, bun. Asadar putem continua programul de aclimatizare, ne intalnim cu totii si incercam sa vedem ce avem de facut , sa decidem cum plecam spre taberele superioare, Dragos si Cristi isi doresc sa mearga pe Ghetarul Polonez, vremea nu-si doreste asta, asa ca decid sa urce a doua zi pana in Nido de Condores, toti ceilalti decidem sa mergem a 2-a zi doar pana la Plaza Canada, sa instalam cate un cort si sa ne intoarcem in tabara de baza. Asa si facem si dupa 1 zi de leneveala prin tabara de baza, plecam spre Plaza Canada, Florin cu Cami, Willy cu Vali si eu cu Floriana, ajungem dupa cca 3 ore, instalam cortul ne uitam cu speranta spre varf, stam putin de vorba, admiram un peisaj de vis, coboram in tabara de baza. Din nou o zi de pauza, mergem la hotelul de aici, jucam putin sah, dam niste telefoane, ne luptam cu o conexiune la internet … groaznica, ne intoarcem in tabara sa dormim. Am plecat spre Plaza Canada cu bagajele toate, incercam sa innoptam aici si maine sa mutam o parte din tabara la Nido, ajungem , se face seara, facem o supa si o “servim” in lumina unui apus ireal, ne culcam, si… surpriza , dupa ca am dormit cca 30 de min se aude un ras… era Floriana, radea de ceva ce spusese Vali…. Altitudinea asta, ne culcam la loc. Ne trezim , frig, nu-i prea bine, se anunta vreme rea, dar… mancam si plecam spre Nido, aproape de tabara Alaska incepe vremea rea, intre capsele bluzonului meu sunt arcuri electrice, bazai ca un aparat de sudura, Florianei i se zbarleste parul de parca-si doreste sa prinda Bulgarii, coboram toti cat putem de repede, nu asa de repede precum Cami, care pur si siplu zboara in jos….Florin, ceva mai “inteligent”, ridica batul spre cer…bzzzz, ati vazut cum face????, da am vazut, dar mai bine renunta. Ajungem in tabara, mancam ceva si ne bagam la somn in timp ce afara ninge, tuna si se vad fulgere!!! Dimineata… totul alb, ne pregatim sa plecam din nou, intr-un sfarsit, dupa ce toti ceilalti au plecat, am plecat si eu cu Floriana, consideram ca eu trebuie sa parasesc mereu ultimul tabara, avand in vedere ca eu am mai fost, si cumva sunt “organizatorul”, deci …. plecam, dar… cam in acelasi loc ca in ziua precedenta incepe furtuna din nou, mai violent as putea spune, aruncam betele de schi, termosul care era pe rucsacul Florianei…. Mergem mai departe, intr-un final ajungem in tabara Nido de Condores, montam cortul pe ninsoare, vorbesc putin cu baietii, aici sunt si Dragos cu Cristi, se plang de cap, dar o duc “bine” ,sunt destul de optimisti. Dormim, frig, foarte frig, dar noaptea trece si vine dimineata cu unsoare superb, cu cer senin, dar… nu pentru mult timp, rangerii ne spun ca urmeaza 5 zile de vreme rea, furtuni electrice si viscol, decid impreuna cu Floriana sa coboram in tabara de baza, vorbesc cu baietii si constat ca Dragos si Cristi vor sa ramana si sa atace varful a 2-a zi, Willy si Vali vor ramane si ei, Chiar si Cami ar vrea sa ramana dar nu stim cu certitudine asta, cel care ne spune asta este Florin, pe Cami n-o vedem, sta in cort si se odihneste. Plecam spre tabara de baza, eu cu Floriana si Florin cu … Cami, s-a decis deci sa nu ramana, coboram asadar si peste 3 ore suntem in tabara de baza. Urmeaza o zi de odihna si de mancat, incercam sa ajungem la hotel dar torentul de ghetar este prea mare, si a luat podul, asa ca… ascultam muzica, ne plimbam putin, trimitem mail-uri acasa. Seara o rugam pe Vanessa sa ne gateasca ceva, in timp ce mancam apare in usa cortului VALI!!!, mi-au ramas mancarea si vorbele-n gat, nu ma asteptam sa-l vad, din cauza problemelor la stomac a fost nevoit sa coboare, mananca si el ceva si mergem impreuna la culcare, iarasi eu , Vali si Floriana in acelasi cort… somn???? NU!, ma gandesc incontinuu la Vali care trebuie sa plece si-mi pare foarte rau. Ne trezim , si incepem sa ne pregatim de urcare in Nido, Vali se pregateste si el sa coboare la Penitentes, facem poze ne despartim de el, pleaca, ceva se rupe-n mine si pleaca o data cu el…. ma doare tare, as fi vrut tare mult sa ramana, dar stomacul lui a avut alt plan,nu pot s aspun nimic, eu care de obicei vorbesc mai mult decat trebuie, nu pot sa-i spun la revedere, dar cuvintele-mi stau in gat, …pacat, a muncit mult sa ajunga aici si s-a aclimatizat excelent. Ne luambagajele si pornim spre Nido, pe drum, ne despartim de Florin si Cami care merg mai repede, eu si Floriana mai facem poze, admiram peisajul, zicem noi ca nu-i concurs…. Suntem totusi in vacanta, ajungem in Plaza Canada cu gandul sa ne odihnim putin si sa plecam mai departe, n-o facem, mancam putin si plecam…. Dupa 20 min. incepe iarasi furtuna, enervant, Floriana nu vrea sa mai treaca inca o data prin furtuna, eu la fel, asa ca ne intoarcem si ne odihnim in jur de 2 ore in cortul din Plaza Canada, plecam pana la urma, ne simtim de parca am fi undeva prin Fagaras nu la peste 5000 m alt., asta-i bine, ajungem in zona taberei Alaska si incepe sa se innoreze, culorile cerului, culorile din jurul nostru, norii, soarele, ireal… unde am ajuns??? In paradis?????, ei bine natura zice NU!, se pune pe viscol, ajungem in Nido pe intuneric, si nu mai reusim sa gasim cortul, viscoleste prea tare, intram la gardieni , unde as vrea sa stea Floriana in timp ce eu o sa gasesc cortul, dar acestia spun ca daca avem sacii de dormit au ei un cort liber, ne place asta, dupa ce servim ceaiul primit, si o minunata portie de paste, dormim. Ne trezim, o zi absolut superba, nu exista nori, e frig, dar … foarte frumos, gasim cortul, ne instalam, dupa aceea incep sa-i caut pe ceilalti, ajung la cortul lui Dragos si al lui Cristi, bucurie mare, au ajuns pe varf cu o zi inainte, tot respectul pentru ei, mai ales pentru Dragos care ,lovit de fulger a ramas cam 20 de min. fara grai. Vorbesc cu Willy, el vrea sa urce inca de astazi la Berlin si maine sa atace varful , impreuna cu Florin si Cami, eu zic sa mai stea macar astazi, dar… se hotarasc sa plece. Eu si Floriana ramanem in Nido, ne odihnim si dupa amiaza iesim putin la plimbare prin jurul taberei, facem poze, ne bucuram de peisaj, vremea-i buna, dar cam frig. Dormim, ne trezim si la statie Florin imi spune ca s-a decis sa coboare, de dimineata a fost mult prea frig si au fost obligati sa se intoarca din drum cu totii, imi pare rau pentru ei, dar vor incerca maine din nou. Asteptam in Nido coborarea lui Florin, ajunge, nu arata foarte bine, dar… nici noi, facem poze , ne luam ramas bun si eu cu Floriana plecam spre Berlin, in timp ce Florin coboara in tabara de baza. Ajungem seara in Berlin, topim zapada, facem supa, ceai, dormim, cu gandul ca de dimineata sa plecam spre varf. Ne trezim, decidem sa plecam mai tarziu, este mult prea frig, toti cei care au plecat de dimineata se intorc, unii chiar cu degeraturi. Plecam pe la 10 spre varf si… cosmarul incepe. La nici 20 min de tabara constat ca sunt deshidratat, incep sa beau ceai, sa pun zapada in loc, beau, beau dar nu prea mi-e bine, continui sa merg , nu-i in regula si nu pricep ce-i cu mine, o rog pe Floriana sa-mi faca o dexametazona, mi-o face, trece 1 ora, 2, 3 nici un effect, continui totusi sa merg. Datorita faptului ca eu a tot trebuit sa ma opresc, Willy si Cami au un avans de cca 1 ora, spre norocul lor, pe marea traversare nu mai bate vantul foarte tare si reusesc sa treaca, ajung in Canaletta, noi ajungem la Marea Traversare si… incepe un vant foarte puternic, cca 90kmh, nu-i bine, pe la jumatatea traversarii ne uitam cum prietenii nostrii incep urcusul spre varf, nu mai putem continua, e prea riscant, si nu ma simt nici prea bine. Cad in genunchi, plang 30 de min, si hotarasc sa ma intorc, sa ajung in tabara de baza , sa vand tot echipamentul, sa uit de munte, sa ma apuc de pescuit, sunt aici a2-a oara… sunt demoralizat complet, Floriana tace. Pe drumul de intoarcere Floriana incearca sa ma convinga sa ne intoarcem a2-a zi, eu nici nu vreau sa aud, imi aminteste cat de mult imi doresc sa ajung pe varf, cum acest munte a fost o obsesie timp de 2 ani, imi spune ca nu trebuie sa renunt, ca ea nu va renunta, va incerca si maine, nu vrea sa plece pana cand nu incearca totul. Imi dau seama ca are dreptate, vreau foarte mult sa ajung pe varf, m-am antrenat ca un disperat, am slabit, numai eu stiu ce artificii a trebuit sa fac ca sa pot face rost de bani, numai sotia mea stie cat de mult am visat la acest munte, decid ca pentru fiica mea Alexandra, pentru sotia mea Magdalena si pentru toate eforturile mele, TREBUIE sa mai incerc o data. Aproape de Nido i-i spun Florianei despre decizia mea, este bucuroasa ca nu renunt, ma incurajeaza, ajungem in tabara, constatam ca nu prea avem gaz, dar ne ajunge sa facem o supa, sa fierbem 2 litri de ceai si 2 de apa, ne culcam, maine mergem pe varf. Dupa o noapte in care am dormit mai putin de 2 ore, ne trezim la 6, ne facem bagajul, mancam, si pe la 7 plecam spre varf, ne simtim minunat, eu cel putin simt ca am aripi, imi vine sa fug, dar stiu ca daca fac asta …gata , s-a terminat, asa ca merg incet alaturi de Floriana, mai cant putin Fight for Freedom… mai mergem, ajungem in Independentia, aflam ca multe grupuri au fost nevoite sa se intoarca din drum din cauza frigului, ajungem in Marea Traversare, aici bate vantul tare, dar nu ca ieri, incepem traversarea, iar cantam, si… mergem , si… ajungem in Canaletta. NO,NO,NO, NO,NO,NO, NO,NO,NO, NO,NO,NO, se aude in continuu, nu stiu ce se intampla… e un tip mic de statura in rosu care urla incontinuu, inainte sa ma opresc NO…. nu mergeti mai departe!!! ?!? de ce ? , intreb eu, pentru ca este prea tarziu, WHAT!? Zic eu, este ora 14 dupa amiaza, intr-o zi superba in care cerul este cristal, nu sunt nori, nu bate vantul, pare ca suntem intr-o carte postala, nu pe munte, intr-o astfel de zi , un imbecil mic imi spune ca visul meu se opreste aici. De fapt sunt 5, dau prin statie la baza ca vrem sa mergem, cei de-acolo le spun sa nu ne lase, pe aceia ii inteleg, dar astia????, sunt aici si vad cum e vremea, mai sunt doar 2-3 ore pana pe varf, si inca minim 8 ore de soare… nu inteleg, incerc sa-i conving sa ne lase, suntem 2 romani, un german si un Canadian, la discretia unui tip care nu vrea sa inteleaga. As fi fost de acord daca ar fi fost vreme rea, daca ar fi fost ieri cand batea vantul foarte tare, daca ar fi fost cand Dragos a fost lovit de fulger, dar ASTAZI!!!! Nu –mi vine sa cred, incerc din nou sa-i induplec, ei imi ofera o pereche de catuse, ma resemnez. Dupa aproape 2 ore de discutii, renuntam, incepem coborarea, eu cu ura in mine, Floriana plina de tristete, eram asa de aproape, si intr-o forma aproape perfecta dpdv fizic, si totusi, visul nostru de a cuceri varful a fost spulberat de o pereche de catuse. Ajungem in Berlin, tristi, incepem desfasurarea si completarea celui mai mare rebus dus vreodata la altitudine, are 40mp si suntem la altitudinea de 5900m, ne ajuta un german, terminam, este un record Guiness, cui ii pasa?, noi vroiam pe munte, pe varf. Strangem tot, coboram in Nido, strangem tot si de aici, ajung sa am un rucsac de peste 40kg, nici nu-mi pasa, poate sa aiba si 100, nu mai conteaza, merg ca un robot, incerc sa rad … nu prea-mi iese, coboram, ajungem aproape de miezul noptii, bat la usa cortului Vanesei, aceasta dupa ce ma recunoaste imi ia mana si mi-o mangaie ca unui copil mic, imi vine sa plang, imi ofera o supa, nu-mi trebuie. I-l trezim pe Willy ca sa dormim si noi in acelasi cort, nu putem, sunt multe bagaje acolo, ii cerem scuze si mergem sa dormim intr-un cort in care se gateste, pregatim patul format din rebus si saltelele autogonflabile, dormim, eu foarte rau, nu vreau s-ontreb pe Floriana cum a dormit, o vad si deja stiu, imi pare rau ca nu a ajuns pe varf, ar fi meritat-o din plin, a muncit foarte mult, a urcat practic acest munte de 3 ori…. Ne facem bagajele, le punem pe magari, mancam ceva, ne luam ramas bun de la Vanessa, mergem spre iesire, incerc sa vad la Guardaparque de ce am fost opriti, aflu ca a fost de fapt un abuz, prea tarziu, sper sa nu mai pateasca nimeni asta, suntem foarte tristi, aflam aici ca un turist a fost intors de ghid de la 100m de varf, imi dau seama prin ce trece. Plecam pe valea Horcones, 26 km de praf, pietre si caldura, ajungem dupa 6 ore la iesirea din parc, facem check out, dam telefoane acasa, aflam ca toata lumea si-a facut griji pentru noi, ne pare rau pentru asta, ne cerem scuze , nu mai facem. Ajungem in Penitentes cu masina lui Osvaldo, mancam , bem un vin, Floriana este nervoasa ca nu-si gaseste portofelul cu cardurile, e tare amuzanta, radem, ea nu, dimineata insa Willy ne lumineaza, nu cautasem cum trebuie, portofelul este in siguranta, Floriana zambeste din nou. Dupa o plimbare mica la piata locala plecam spre Santiago…. spre casa….departe de dezamagire. Aconcagua, un munte vrajit, nu a dorit sa ajungem pe varf, aceasta doamna a facut orice sa nu ajungem, si a reusit, desi am trecut de furtuni, de frig, de vant, nu am putut trece de cerberi… dar cine stie, poate ca intr-o zi… prietenul meu Marius Albu imi spunea acum 2 ani cind nu am reusit sa urc :”fii atent, vei mai veni aici, o sa urci acest munte, dar din pacate n-o vei face decat atunci cand vrea el,eu am reusit a3-a oara”…., atunci nu am crezut, mi se parea ca daca ma antrenez, ma aclimatizez bine, totul va merge ok, ei bine… nu. Sunt lucruri despre care cei mai multi dintre noi vorbesc, sau viseaza la ele, unul dintre ele este si acest varf, Aconcagua, un munte vrajit, o doamna cu val pe fata ce nu doreste sa se intalneasca cu oricine, poate… intr-o zi ma va primi in “iatacul'ei si ne vom strange in brate si voi uita cat de greu a fost, dar cand?, nu stiu, acum nu ma gandesc, nu vreau sa fac asta, nu mai vreau sa fiu obsedat , vreau sa treaca timpul, si …. sa ma intorc intr-o zi imbracat in frac , cu floare la rever, plin de incredere, mai puternic. Multumesc sotiei mele, fiicei mele si tuturor prietenilor care m-au sustinut, imi pare rau ca nu m-am ridicat la inaltimea asteptarilor, dar….. viata continua, alte planuri , alti munti ….. |
|
| Ultima actualizare ( Friday, 09 April 2010 ) |
| Urmator > |
|---|