| Meniu principal | ||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
|
| Membru inregistrat |
|---|
| Pilierul Walker |
|
|
|
| Scris de Zsolt Torok | |
| Wednesday, 05 May 2010 | |
 La 71 de ani şi o zi de la prima ascensiune pe data de 5-7 august 2009 Echipa Torok Janos – Marc Daniel,Torok Zsolt – Cristian Tzecu au reuşit ascensiunea Pilierului Walker în peretele nordic Grandes Jorasses pe traseul deschis de marele alpinist italian, Ricardo Cassin. Cele două echipe aflate în perete, două respectiv trei zile au fost susţinute de echipa rămasă la refugiu, Minerva Vincze şi Călin Popa (Strâmbu). ... “Walker team” scria pe bileţelul ataşat micului dejun, pregătit cu atâta grijă de Delphine. În ultima lună înainte să ne îndreptăm volanul maşinii noastre spre valea Chamonix-ului am vorbit mult cu ea, astfel încât, atunci când am ajuns la refugiul Leschaux, parcă eram deja ca vechi cunoştiinţe. Frumoasa Delphine reprezintă personalul refugiului construit sub Grandes Jorasses. A văzut multe, ştie multe, iar când am întrebat-o, îmi povestea de faimosul Cristoph Profit, care de multe ori a trecut pe aici. Acum însă nu e aşa de frig, iar somnul în patul curat şi moale de la refugiu a contat mult. Joe cu Marc îşi grăbesc paşii iar Cristi şi cu mine povestim de-ale noastre, astfel timpul trece mai repede şi iată-ne din nou la baza marelui perete ca şi acum 2 ani. ... Setea, foamea şi uneori anumite treburi absolut umane, sunt factori care te derutează în luarea deciziilor bune. Este un moment mai liniştit, asa că vorbesc cu Mini prin staţie; de obicei nu reuşesc să respect orele stabilite. Timpul trece repede şi mai avem mult de urcat. ... Vizualizati restul pozelor aici.
“Walker team” scria pe bileţelul ataşat micului dejun, pregătit cu atâta grijă de Delphine. În ultima lună înainte să ne îndreptăm volanul maşinii noastre spre valea Chamonix-ului am vorbit mult cu ea, astfel încât, atunci când am ajuns la refugiul Leschaux, parcă eram deja ca vechi cunoştiinţe. Frumoasa Delphine reprezintă personalul refugiului construit sub Grandes Jorasses. A văzut multe, ştie multe, iar când am întrebat-o, îmi povestea de faimosul Cristoph Profit, care de multe ori a trecut pe aici.  Mâncăm în tăcere, totul e pregătit, în câteva minute, după ce luăm pe noi tot harnaşamentul, vom porni din nou spre Walker. Acum însă nu e aşa de frig, iar somnul în patul curat şi moale de la refugiu a contat mult. Joe cu Marc îşi grăbesc paşii iar Cristi şi cu mine povestim de-ale noastre, astfel timpul trece mai repede şi iată-ne din nou la baza marelui perete ca şi acum 2 ani. Joe porneşte în prima lungime iar eu la scurt timp după Marc. Suntem bine dispuşi, asta şi datorită antrenamentelor care ne-au dat încrederea în forţele proprii. Peretele acum ne arată o altă înfăţişare, escalada cu espadrilele pe un astfel de granit este visul oricărui alpinist. După câteva lungimi în care ne-am dezmorţit, urcăm mult concomitent, pentru a câştiga timp. Vreau să-l văd pe Joe trecând Fisura Rebuffat, iar pentru asta trebuie să ne mărim ritmul. Ajungem în locul unde acum doi ani am bivuacat prima oară. Aici mă cuprinde o uşoară nostalgie. Joe, cu eleganţa şi calmul care îl caracterizează urcă priză cu priză fisura dificilă, iar apoi Marc mă întreabă dacă am nevoie de nucile, friendurile împănate deja. Fără ezitare răspund că nu, ca mai apoi să mă gândesc dacă nu am fost prea îngâmfat refuzându-l. Ajutorul pentru înaintare într-un astfel de perete nu e de respins, dar fairplay-ul îmi dictează să mă folosesc de asigurările proprii. Acum mă bucur că am procedat aşa.
Pasajul care urmează este foarte frumos, dificil, iar dacă ne gândim la asigurări, din start trebuie să-mi aleg cele mai mici frienduri. Iar în ceea ce priveşte rucsacul, l-am tras cu coarda... O primă victorie, am lăsat în urma noastră pasajul considerat cel mai dificil din traseu, iar pentru o uşoară răsuflare, ne oprim pentru un ceai binemeritat. Setea, foamea şi uneori anumite treburi absolut umane, sunt factori care te derutează în luarea deciziilor bune. Este un moment mai liniştit, asa că vorbesc cu Mini prin staţie; de obicei nu reuşesc să respect orele stabilite. Timpul trece repede şi mai avem mult de urcat. Aşa da... Cu un ceai şi un pic de ciocolată altfel privesc traverseul care ne va scoate spre diedrul de 75m. Traverseul de mixt este spectaculos aşa că nu rezist să nu îl filmez pe Tzecu, aşa de bine arată acolo cu pioleţii... vorba lui Joe suntem ca alpiniştii... iar ca să îl înţelegi trebuie să îl vezi zâmbind. După o căţărare frumoasă, cât să nu deranjăm prea mult lespezile care stau să cadă, ajungem sub diedrul de 75m, locul de unde acum 2 ani ne-a luat elicopterul. Aici iau o hotărâre rapidă şi propun să facem bivuac pentru că am vazut două praguri mai bune. Prietenii noştrii sunt mai sus cu câteva lungimi, iar probabilitatea ca să încăpem toţi 4 în acelaşi loc e destul de mică. Nici presupunerea că ciocolata lor ar fi mai bună nu ne mobilizează, aşa că începem să ne despachetăm şi să amenajăm bivuacul.Vremea este bună, mănânc cu plăcere şi beau cât pot, hmm... faţă de Eiger e lux, acolo am tras un frrrrrig...  Dimineaţa continuăm cu Diedrul, iar după ce am trecut şi acest obstacol deja cunoscut, urmează Dalele Negre, apoi un traverseu spre mult aşteptatul Pendul. Mă gândesc la Terray, la Lachenal, acum trăim şi noi povestea Walker-ului. Ideea că mă aflu în ascensiunea celebrului pilier mă face să mă simt extaziat. Peretele ne-a cucerit prin frumuseţea şi grandoarea lui şi totuşi trebuie să-mi păstrez calmul. Sunt cap de coardă şi nu am voie să greşesc. După Pendul urmează un pasaj surplombat, la prima vedere nu ştiu cum să îl trec, dar soluţia vine pas cu pas, astfel realizez că antrenamentele de la Radna şi pe panoul construit acasă, special pentru asta, chiar au fost eficiente. Ascensiunea Turnului Gri este o adevarată capodoperă a lui Cassin, Tzecu spunea că lui această porţiune i-a plăcut cel mai mult. O căţărare elegantă, liberă, expusă-şi totodată datorită rocii agreabile, foarte aderente, plăcută, ne scoate pe Turnul Gri de unde mai tragem de noi câteva lungimi până la următorul bivuac. Al doilea bivuac e şi mai comfortabil... recunosc, că pe măsură ce omul îmbătrâneşte, parcă şi ochiul se formează în căutarea bivuacurilor mai primitoare. Dacă mă gândesc in ce conditii bivuacasem alte dăţi... Se lasă seara, iar la „cabina telefonică” Mini ne anunţă stricarea vremii. Prognoza pentru ultima zi mă îngrijorează. Vine furtuna mai înspre după-amiază, ne va prinde pe retragere, iar asta ne obligă să ne schimbăm planul. În loc de refugiul Canzio, de pe Jorasses, alegem varianta clasică spre Bocalatte. Sub noi, undeva prin vale se aprind luminile refugiilor, iar Mini ne vede prin obiectivul aparatului foto- două luminiţe la îndepărtate şi le imortalizează. Joe şi Marc au făcut al doilea bivuac aproape de ieşire. Vântul rece începe să-şi arate prezenţa de parcă ne-ar fi lipsit aşa ceva. Mâncarea bună, cu cârnăciori de bere, ne face să credem că pe o arie de cel puţin câteva mii de metrii pătraţi nimeni nu consumă astfel de mirodenii, iar căldura piciorului de elefant oferit de firma Nahany ne crează tot comfortul. Visul meu preferat cu Ileana Cosânzeana se termină brusc. Odată cu primele raze de lumină zăresc şi norii care vin înaintea frontului, astfel fără să îl deranjez pe Tzecu, pregătesc rapid ceaiul şi mâncarea pentru ca totul să meargă mai rapid. Deşi ne mişcăm destul de repejor, după părăsirea bivuacului întâlnesc un pasaj dificil care mă cam obligă să-mi scot espadrilele. Ar fi fost tare interesant de filmat cum am reuşit să mă schimb pe acolo, cert este că am fost mândru de realizare, cât despre pas, recunosc că era mai greu de rearanjat hainele, atârnat fiind în autoasigurare. După câteva lungimi de coardă ajung la Neveul Triunghiular; în sfârşit gheaţă.Aici priveliştea e superbă deoarece se vede inclusiv gheţarul suspendat Lischeux în stânga, iar în faţa noastră impresionantul Turn Roşu se înalţă ca un ultim bastion de cucerit. Porţiunea finală a peretelui ascunde şi dificultăţile sale, ca de exemplu Hornul Roşu şi scurgerea de gheaţă, aflate după un lung traverseu. Aici sunt nevoit să urc lungimea de două ori datorită fernglas-ului care s-a depus pe stâncă, a doua oară ca să recuperez rucsacul. Ieşirea pe ultimele lungimi necesită multă atenţie, asta şi din cauza oboselii, dar nu în ultimul rând din cauza pasajelor friabile. Calota de gheaţă a vârfului se apropie tot mai mult, încerc să-mi ţin bucuria pentru vârf şi totuşi înainte de ieşire cu câţiva metri, când îl văd pe Cristi bucurându-se de reuşită, parcă răsuflu şi eu mai uşurat. Încă 5 sau 6 metri, un pasaj cu gheaţă pentru care îmi pun colţarii şi pioleţii... şi am ieşit. Urcăm spre punctul cel mai înalt trăgând coarda după noi. Sunt fericit că am trăit împreună această minunată poveste, poveste care pentru unii a început în 1938, în 4 august, iar noi am continuat-o acum, după 71 de ani de la prima ascensiune, cu Tzecu, prietenul şi colegul meu de coardă, cu Janos Torok a.k.a Joe Indianul şi cu Marc Daniel oameni, care au dovedit enorm în acest traseu.  Convorbirile pe staţie cu Mini, care ne făceau să nu ne simţim singuri se termină aici pe vârf. Odată coborâţi spre partea italiană micuţul aparat care ne-a apropiat de cei care ne-au susţinut, nu mai are semnal. S-a terminat, poate sună ciudat dar paralel cu bucuria reuşitei simt şi un regret. Cât timp eram în perete trăiam parcă într-o altă lume. Am simţit prezenţa lui Cassin şi a altor mari căţărători, alpinişti. Am trecut priză cu priză pasajele dificile trăind cu emoţie momentele, dar totodată cu admiraţie pentru primii care au creat linia superbă a acestui traseu. De aici urmează coborârea pe furtună, cu un bivuac rece şi umed, pe vreme cu ceaţă şi ninsoare, înainte de a ajunge la refugiul Bocalatte, pe partea italiană. Mă despart cu greu de muntele acesta, ale cărui verticale le-am visat atâta timp. Ultima mea privire spre valea adâncă de sub Jorasses s-a pierdut în norul dens care ne-a învăluit cu totul. După întoarcerea noastră în ţară am făcut o vizită la profesorul Seracin în Timişoara. Povestind cu el am înţeles de ce amintirile sunt atât de importante... Mi l-a citat pe Schoppenhauer care spunea „Amintirile sunt acel paradis din care nu ne poate izgonii nimeni”, şi acestea fiind spuse îi străluceau ochii. |
|
| Ultima actualizare ( Friday, 14 May 2010 ) |
| Urmator > |
|---|