Pentru ca turele din Alpi se apropie vertiginos si forma mea fizica se deterioreaza vizibil m-am hotarat sa incerc sa vad si eu cum e la altitudine. Ma rog, m-am hotarat acum cateva luni, cand am facut rezervare la cabana si am cumparat biletul de avion pentru Kota Kinabalu, dar asta nu mai conteaza acum. Trekkul in sine dureaza doua zile: de la intrarea in parc pana la cabana de la 3300 m (Laban Rata) - o zi, si de la cabana pana la varf (Low's Peak) si inapoi la intrarea in parc in ziua a doua. Este necesar deci sa dormi o noapte la 3300 m si inca o noapte la intrarea in parc, astfel incat in prima zi sa poti pleca devreme.

I. Cum am ajuns

Pai cum sa ajung, altfel decat cu avionul catre Kota Kinabalu? Pe drum m-am imprietenit cu Miranda, o englezoaica plecata intr-o calatorie in jurul lumii (mai statea o luna in Sabah si Sarawak, dupa care se intalnea cu niste prieteni in Australia, mergea in Noua Zeelanda si dupa aceea trei - TREI - luni in America de Sud) care urma si ea sa urce pe Kinabalu, dar in alta perioada decat mine - impreuna reusim sa ne suim intr-un autobuz care trecea (aparent din intamplare, ca totul in Malaezia de altfel) pe langa aeroport si care ne ducea in oras. De acolo Miranda si cu mine ne luam ramas bun si eu ma duc sa iau un taxi (o toyota 4x4 care functiona in regim de rata) catre parcul Kinabalu. Ajung acolo, ma duc sa platesc taxele si permisele, si sa intreb daca imi pot schimba rezervarea, sa nu dorm la poarta Timpohon, ci sa dorm la poarta Mesilau. Asa cum se vede si in poza, Mesilau este cu vro doi km mai lung, mult mai salbatic ca ruta si mult mai spectaculos. Reusesc sa schimb rezervarea (ma rog, de fapt pare-se ca nici nu imi facusera rezervare de la inceput, noroc ca aveau locuri libere), platesc biletul de autobuz pana la Mesilau (20 km pe partea ailalta a muntelui). Un australian (era dragutz, recunosc!) ma intreaba daca o sa urc a doua zi, ii raspund ca da, si imi da un pachet de ceai, niste manusi (imi trebuie? intreb eu, da! zic ei), si niste noodles. Multumesc frumos, cat va datorez? Nimic, doar sa ajungi sus! Platesc si pentru ghid, si observ cu placere ca sunt si femei ghid (you go girls!). Pana sa iau autobuzul, cineva din personalul statiunii vine si imi spune ca uite, se duce nenea ala cu toyota pana in mesilau, te deranjeaza sa mergi cu el? Bineinteles, am si plecat! Ajung la Mesilau gate ca o primavara, platesc patul (intr-o camera de 6) intr-o casa cu bucatarie comuna si ma asez sa mananc. Mmmm .... Ma plimb prin zona, fac poze, si ma duc sa ma culc. Surpriza! Impart casa cu un grup de malaezieni zgomotosi si pusi pe party! La mine in camera .... cinci paturi goale... Reusesc sa adorm, desi cu greu, pe la 12 noaptea.

Ghida mea, caci da, era chiar ghida pe care o observasem cu o zi inainte, mi-a spus de cum am pornit: "slow and steady!!!".  Ruta in sine, absolut superba - este un trail folosit inainte de biologi sa exploreze muntele, nu era prea umblata si nici extrem de amenajata ca cealalta. Pe drum ne intalnim cu un botanist neamt care imi spune foarte entuziasmat ca aici e padurea nu stiu care, mai sus e padurea nu stiu care, rododendronul infloreste la Layang-layang si el e tare fericit ca aici sunt multe orhidei albe!! (jur ca n-am vazut nici una decat a doua zi pe partea ailalta). Am vazut insa bonsai (in loc de brazi aici), pitcher plants (planta carnivora, vezi portret) si cascade. 

Am mers constant si relativ repede. Am reusit sa ajung sus in aproximativ patru ore. Sunt mandra de mine din acest punct de vedere. Aveam probleme ca antrenamentele mele pe dealuri de beton vor fi inutile, dar si-au demonstrat cat de cat utilitatea. Am ajuns prima la 3300, depasindu-i la un moment dat pe cei care plecasera primii de pe partea cealalta (un cuplu haios, el Mike, pe ea nu stiu cum o chema). Am mancat si am baut o tona de ceai, asa cum ii sade bine oricarui montaniard, am mancat zmeura de pe langa cabana (mmmm cam acrisoara ea, dar buna rau!) si m-am plimbat si am facut poze la pietre, veverite, stanci, stanci, STANCI!, pana a venit seara si o ploaie torentiala (mai mult un thunderstorm) m-a silit sa intru in cabanuta mea. Patru paturi, din nou trei goale.

 

A doua zi se pleaca noaptea ca sa se prinda rasaritul de pe varf. In mod normal se pleaca pe la doua, doua jumate noaptea, dar ghida mea a zis ca putem pleca si pe la 3. Zis si facut! Partea nashpa a fost a am plecat fix ultimele si a trebuit sa depasesc cam vro 50 de oameni. N-as fi depasit daca cei doi englezi din fata mea n-ar fi facut cinste speciei bovine. Am urcat bine, n-am avut probleme cu altitudinea. Pe la vreo 3600m se face un platou inclinat cam pe la vreo 30-40 de grade cu multe varfuri false care sunt cam enervante. Am urcat constant, cam gafait putin, dar in rest ok. Aici am depasit ultimele persoane si mi-am pierdut si ghida (adica a ramas in urma). Am ajuns a doua pe varf (dupa cuplul de englezi) si am stat si am murit de frig vreo 45 de minute pana a rasarit soarele (vezi poze).

 

 

 

 

 

 

Repede!! Cat am putut eu de repede! Sunt 2500 de trepte, cu inaltimea maxima cam cat lungimea piciorului meu. Am coborat constant, fara sa ma opresc, reusind un timp de 2h jumate (normal intre 4-5 ore) dar trebuie sa recunosc ca dupa aia faceam blocaj psihologic de fiecare data cand vedeam o treapta. Inapoi in kota kinabalu - a oprit un taximetrist ilegal cat stateam eu ca o floare in statia de autobuz (tocmai pierdusem autobuzul spre kota kinabalu) si m-a luat! Am ajuns in aeroport pe la 4 (am mai stat in oras), singura mea preocupare fiind sa-mi omor plictiseala, caci aveam de stat 5 ore si nu aveam nici o carte cu mine (tine minte Claudia: 2 perechi de sosete = 1 carte, data viitoare sa iei cartea!). Am ajuns in Johor Bahru pe la 11:30, am luat un taxi spre singapore si la 1 si ceva noaptea deja ii aratam pozele lui Marian si ii povesteam. La anul, dupa aconcagua, mergem toti patru. Am zis!

 

 

 Pozele din galeria de pe site le gasiti aici.

 Pozele mele de pe picasa le gasiti aici (circa 350), iar varianta prescurtata aici. Enjoy!