As vrea sa va pot spune ca din La Serena ne-am teleportat direct in Putre! Din pacate nu a fost asa. Pana sa ajungem in Putre am trecut prin Atacama. Am trecut e impropriu spus, mai degraba ne-am tarat, desi eram cu masina. Era atat de cald si aerul atat de uscat incat e mare minune ca n-am facut insolatie in masina. Atacama ne-a intampinat cu vegetatia-i luxurianta formata din bolovani, bolovanei si bolovanasi de culoare rosie, rasfirati pe campii de praf rosu marginite de dune, ati ghicit, rosii! Din cand in cand ne consideram norocosi daca vedeam vreun cactus sau vreo casa parasita, cu rablele de rigoare ruginind   pe langa ea (Oare unde se dadeau mari stapanii rablelor, in buna traditie latina, atunci cand era casa locuita? Ca doar alta casa nu-i pe aici!). In drum spre Putre, trecand prin Arica, am urcat si coborat platouri si dealuri de nisip de ni s-a parut o vesnicie. Daca ni se strica discul de ambreiaj aici am fi fost scheleti in mai putin de o saptamana (poate astfel vedeam si eu un condor). Insa trebuie sa recunosc ca desertul este frumos. Ajungi sa vezi diverse forme de relief in dunele care pana acum ti se pareau la fel. Sunt numai nuante de maro, galben si rosu care se profileaza pe cel mai albastru si mai fara de nori cer pe care l-am vazut vreodata. Din cand in cand, cate un firicel de apa naste cate o oaza, si, de cele mai multe ori, o vale intreaga, pe care oamenii fac agricultura, si nu cultiva cactusi candelabru sau scaieti, ci porumb si ceapa. Vorba lui Marius, la noi curge Dunarea si avem ditamai desertul si aici curge un paraias prin desert ... dar divaghez.

Pozele (impreuna cu cele din Parinacota) sunt  aici! 

Cred ca ceea ce imi place cel mai mult la astfel de expeditii, este, pe langa escaladarea muntilor, faptul ca ajungi sa vezi cum traiesc alte culturi mai mult sau mai putin asemanatoare cu cea in care te-ai nascut. De asemenea, cunosti o groaza de oameni. Astfel, acum eu trebuia sa va povestesc despre Parinacota si Guane Guane, dar nu pot incepe fara sa va spun putin de Frank. Fost sofer de camion in America, Frank s-a retras la 60 de ani in nordul Chile-ului, in Arica, la Pacific. Aici a cumparat o casa si a renovat-o, transformand-o in hotel. A carat cu el 15 ani de zile o poza cu o foca portocalie, pe care acum o are pictata de catre un artist brazilian pe perete. De-abia poate vorbi spaniola, fiindu-i mult mai greu decat ne este noua latinilor. Este foarte prietenos si intotdeauna gata de o discutie, chiar daca tine pana la doua noaptea. Nu prea are prieteni, poate si din cauza ca nu vorbeste bine limba, si-mi spune ca ma invidiaza cand ii spun ca noi ne cunoastem si suntem prieteni de sapte (acum opt) ani de zile.

Revin acum la muntii nostri. Dupa ce ne-am odihnit in Arica am pornit spre Putre. Aici am stat doua nopti la aclimatizare, caci Putre si ai sai cateva sute de locuitori rasfirati pe cateva stradute, se afla la altitudinea de 3500 m. In prima zi am facut greseala sa alerg si imediat m-a luat cu palpitatii si cu  ameteli. La sugestia unui ghid de la oficiul de turism am baut un ceai din frunze de coca, de la restaurant. Daca v-am spus de Frank trebuie sa va spun si de Marco Antonio, cel care ne-a dat informatiile despre Parinacota. Catara de la 12 ani, e ghid certificat si paramedic de altitudine, a traversat Anzii folosind magari si haine si echipament normal. A catarat Cerro Torre si Fitzroy. In 2009 vrea sa se intoarca in Italia, tara lui, sa faca un curs de instructori montani pentru ca apoi sa revina in Patagonia  sa-si indeplineasca visul, acela de a reintroduce practica de a traversa Anzii ca odinioara. Marco Antonio ne-a dat toate informatiile de care aveam nevoie, caci pe internet nu am gasit (mai) nimic. Ne-a recomandat varful Guane Guane (5100 m) pentru aclimatizare. Ne-a spus cum sa ajungem la Parinacota, ce drum sa urmam, unde sunt taberele (4700 si 5600). Am vrut sa-l rasplatim intr-un fel, dar mi-a spus ca suntem atat de putini montaniarzi in lumea asta incat informatia nici nu se refuza, nici nu se vinde. Mi-a mai spus ca initial si el a ras de muntii de 6000, dupa ce a urcat o groaza de varfuri in Alpi. Dar aici, zice el, e altfel.

In Putre am baut pentru prima oara mate de coca, la sugestia lui Marco Antonio. Frunzele de coca sunt mestecate de muncitorii din Peru si din nodul Chileului pentru a le ameliora raul de altitudine si a le tine de foame. In majoritatea tarilor din lumea asta ele sunt ilegale, dar aici se vand la supermarket si ca ceai in restaurant.

Din Putre am plecat pe 22 decembrie de dimineata spre satucul (de parca Putre era metropola) Parinacota. Am trecut prin vai si platouri populate de vicuna si guanaci, eternii strajeri ai altiplano-ului. Parinacota si Pomerape domina valea aceasta. O legenda locala spune ca Parincota si Pomerape erau printul, respectiv printesa a doua triburi rivale, dar s-au casatorit in secret. Triburile lor i-au omorat, dar natura, ca pedeapsa, a acoperit ambele triburi cu apa,  formand lacul Chungara. In locul unde cei doi iubiti au fost inmormantati s-au nascut frumoasele conuri vulcanice ale Payachatas, muntii gemeni. Ne-a fost dat sa privim si de deasupra norilor (eram la 4200) cumva in diagonala astfel incat vedeam valea de sub nori foarte clar. In apropiere de Parinacota am trecut si pe langa niste campuri de muschi (bofedal) populate de alpaca, lame, cufundari si flamingo. In Parinacota am vizitat faimoasa biserica din anul 1700. Biserica are un farmec aparte, poate datorat acoperisului din fan, poate vechimii, poate linistii din sat. Tot satul dormea la ora la care am ajuns noi, dar cand sa plecam o mamaie si-a deschis chioscul. Vindea mate de coca (mm) si multe alte bunatati, inclusiv preferatul meu, porumbul copt (mmmm).
 
Ne hotaram azi sa urcam spre Guane Guane, pe drumul indicat de bunicuta de la chiosc. Am luat-o cu Furia Rosie pe un drum neasfaltat care ducea spre Bolivia. Desi era neasfaltat si plin de curbe era extrem de frecventat de tiruri. La un moment dat drumul face la dreapta si o ia in sus pe un deal prin de bolovani. Am avut noroc cu Marius care stie foarte bine sa conduca o masina de teren in conditii de 4x4. Despre noi, ce sa zic ... eram in masina ca intr-o masina de spalat, vorba Catalinei, pusa pe programul de uscare rapida, as zice eu :)) Am reusit cu masina sa urcam pana la 4300, de acolo ramanandu-ne ultimii 800 de metri diferenta de nivel la picior. Ne-am dat cu crema, am luat un rucsacel usor si am plecat voiosi (la suflet) in sus. Spun voiosi la suflet caci nu eram voiosi si la pas :) Era primul nostru urcus la altitudine asa ca am luat-o incet incet, sa-i dam organismului timp sa se aclimatizeze.

Sa va spun despre vegetatia luxurianta care ne inconjura. Era formata din bolovani, bolovanei, bolovansi rosii, rosiori, roscati si roscatei. Stateau pe un covor de cenusa si nisip maro-rosiatica la culoare. Din cand in cand insa, intalneam niste bolovani acoperiti de un fel de muschi, dar care nu semanau cu muschii nostri de acasa. Este de fapt o planta (daca tocmai am spus o prostie monumentala, biologii sa ma ierte:) ) numita llareta (azorella compacta), perfect adaptata la climatul rece si uscat. Am vazut si cactusi in floare, cu o floare tare frumoasa.

Desi am urcat incet, lui Dan i s-a facut rau pe la 4900 si a trebuit sa se opreasca. Dupa ce a mai incercat sa continue urcusul i s-a facut si mai rau si a trebuit sa se intoarca la masina. Tot la 4900, dupa un delusor, i-am vazut pentru prima oara de la inaltimea asta, pe cei doi gemeni, Parinacota si Pomerape. Ofera o priveliste impresionanta de care eu personal nu m-am saturat nici dupa cele aproximativ doua saptamani petrecute privindu-i. Pacat ca ajung atat de putini oameni sa-i vada. (Sau o fi bine?)

Am continuat sa urcam toti patru catinel catinel pana la 5100 m. Am fost primii romani pe Guane Guane!! Urcusul nu a fost dificil, chiar daca era (mai) bolovanos spre sfarsit. Platoasul de pe varf este inconjurat de un zid si te simti ca si cum ai sta intr-un balcon de unde poti privi in sus spre Parinacota si in jos spre Lacul Chungarra. Am coborat cat am putut de repede caci vremea parea ca incepe sa se strice. Ne-am intalnit cu Dan la masina si am luat-o repede la vale (din nou in masina de spalat, de data asta cu dublu spin). Am reusit sa gasim un loc extraordinar de tabara (pe la 4500) si sa punem corturile inainte sa vina ploaia. Am avut grija sa-i punem cortul lui Dan primul caci in continuare nu se simtea bine. Dupa aia incet incet le-am pus si pe ale noastre. Cred ca si organismele noastre incepusera sa-si dea seama ca am fost la altitudine, caci nu ne simteam nici noi extraordinar, ba mai mult, trebuia sa ne miscam foarte incet caci orice miscare brusca (mai ales eu, repezita!) ne dadea dureri de cap.

Ne-am pus tabara la o laguna marginita de o pajiste (bofedal). Pe bofedalul asta veneau in weekend lamele si alpacele localnicilor din Parinacota la pascut. Veneau de dimineata si plecau seara singure, cam ca vacile noastre. Lamele si alpacele (conversatia noastra favorita devenise: "asta-i lama sau allpaca?") sunt tare haioase si extrem de curioase - m-am dus si m-am asezat in mijlocul lor sa le fac poze si imediat s-au adunat in jurul meu sa vada ce-i cu mine acolo. Am stat in tabara aceea numai in ziua de 23 iar pe 24 am plecat spre Parinacota. Am vazut doua apusuri superbe (ne vom obisnui cu ele de acum incolo) si am putut observa ca vremea parea sa se strice dupa-amiaza si sa tina asa stricata cam vreo doua ore. Marius ne-a gatit o fasole dementiala. In rest, ziua de 23 decembrie a fost o zi obisnuita in mijlocul desertului: singura forma de divertisment au reprezentat-o tirurile care treceau spre si dinspre Bolivia, un lux de alfel, pe care il vom pierde curand :))