Si uite asa incepe povestea noastra in Parinacota. Am urmat drumul printre dune pana cand am dat de o duna aproape verticala pe care nu o mai puteam trece cu furia rosie, asa ca a trebuit sa punem tabara acolo. Eram la 4600 m in mijlocul desertului. Am schimbat nisipul pe cenusa si roca vulcanica. Cenusa, roca vulcanica si ocazionalii iepuro-canguri (sare ca un cangur dar are urechi de iepure si se numeste vizcacha) vor fi alaturi de noi (primii doi mai aproape decat ne-am fi dorit) pentru urmatoarele zece zile.

Pozele sunt aici! 

Iata-ne deci la 4600 m in Ajunul Craciunului. Lili ne-a facut o surpriza tuturor si ne-a luat la fiecare cate o figurina de plastic, la fete cate un ingeras, lui Marius un marinar si lui Dan un  mariachi :) Surpriza este cu atat mai mare cu cat a reusit sa le tina ascunse de fiecare data cand am refacut si re-organizat bagajele. Suntem cu totii departe de casele noastre si colindele suna aiurea in desert. Dan pare cel mai afectat dintre noi toti, eu sunt mai mult decat ok, sunt fericita ca pot petrece Craciunul alaturi de prieteni. Singurul lucru care ma deranjeaza este ca n-am semnal (doar suntem in mijlocul pustietatii, nu vroiam centrala telefonica acolo, nu? :) ) si nu o pot suna pe bunica de ziua ei, pe 25 dec. Dar! Pe 25 decembrie Marius ne face o surpriza: azi avem in meniu parjoale si piure de cartofi! Parjoalele (denumite mai tarziu parjoale imprastiate pentru ca n-am avut oua (!) sa le inchegam) au fost extraordinare, sa nu mai spun de piureul de cartofi caruia i-am adaugat si unt pentru asa o ocazie speciala.

Ne prostim, radem, asculam Queen si face poze cu parinacota si sponsorii in diverse ipostaze. Parinacota domina toata valea incat la un moment dat ajungem sa facem poze avand ca fundal cenusa numai sa nu mai fie si parinacota in ele.

N-am lenevit insa in pat nici in Ajunul Craciunului, nici de Craciun. In schimb, de Craciun am plecat cu masina sa cautam un drum pana mai aproape de vulcan. Din fericire l-am gasit pentru ca altfel aveam de carat extrem de mult, mai ales apa, care aici lipseste cu desavarsire. De Craciun am urcat cu totii pana la 5000m pentru aclimatizare. Am dus acolo si ceva echipament si putina apa. Apa oricum nu mai aveam atat de mult, estimativ cam pentru trei zile. Lui Dan ii este in continuare rau si inca nu este aclimatizat. Vremea incepuse sa se strice din ce in ce mai mult, dar nu intr-atat incat sa o luam in seama (acum, uitandu-ma inapoi, realizez ca ar fi trebuit totusi sa observam). Daca la inceput perioadele urate durau cam o ora pe zi, acum deja sunt nori de dimineata si furtuna de la pranz dureaza mult mai mult. Pe 26 decembrie am mutat tabara la 4800m. Aici deja bate vantul, seara este frig, dimineata este extrem de frig, cenusa este peste tot. Vine iarna in altiplano (din decembrie pana in martie) si, ca sa citez internetul, vine cu furtuni de zapada puternice, vant si frig pana la -15. Noi insa habar n-aveam :)  

Pe 27 decembrie am plecat la 7 dimineata si am urcat catinel catinel infruntand frigul extraordinar, pana la 5600, unde incepea ghetarul si unde Marco Antonio ne spusese ca o sa gasim loc de tabara, sa ne luam lopata! Am trecut de o portiune foarte instabila si friabila de bolovani care ne-a dat emotii foarte mari, dar ne-am descurcat pana la urma. A fost greu insa pentru ca am carat mancare si echipament (coltari, pioleti, coarda) pana sus.

Cand am ajuns la 5600 ... surpriza! Nici un loc de tabara, nici zapada, asa cum stiam noi ... Nu era atat o problema ca Marius carase lopata pana la 5600, dar aveam dubii ca traseul ar fi pe acolo. Gasisem tabere la 5200m si parca vazusem mumii, dar nu eram deloc siguri. Singurul lucru bun totusi era ca gasisem un izvor dupa portiunea friabila de bolovani de unde puteam sa luam apa.

Am coborat inapoi la 4800m, hotarati ca a doua zi sa incercam sa cautam o alta ruta spre varf. Ne-am impartit in doua echipe, Marius si cu mine in cautarea drumului pierdut :) si Lili si Dan sa duca bagajele de la 5000 la 5200 si sa ia apa de la 5400 sa o aduca la 5200. Catalina se simtea rau asa ca a ramas la tabara. [Singurul lucru pe care il regret in expeditia asta este ziua asta.]

Eh dragilor, si uite asa am mers Marius si cu mine  peste vai si vaisoare, bolovani, grohotis, penitentes mai inalte ca Marius, totul la 5400m si cu vantul din fata, sa cautam un alt traseu. Si am mers noi un sfert de vulcan pana cand am ajuns la o morena pe care nu o mai puteam trece fara coarda, fara sa gasim nici un alt traseu. Era clar, traseul era pe acolo pe unde fusesem si cu cat mergeam mai repede sa atacam muntele cu atat mai bine. Am luat-o inapoi pe vai si vaisoare spre tabara de baza. Nici echipa cealalta nu a fost mai victorioasa. Lui Dan i-a fost in continuare foarte rau si nu au putut sa urce sa aduca apa. Ne intoarcem la tabara si decretam a doua zi o zi de odihna.

Lui Dan i-a fost rau toata noaptea si a avut probleme mari cu inima, asa ca ziua de 29 decembrie ne-a gasit in masina, pe drumul spre Putre, grabindu-ne sa-l evacuam pe Dan cat mai repede. Bine ca macar suntem la o distanta cat de cat mica fata de Putre (70 km) si ca altitudinea scade pe masura ce ne apropiem. Bine ca merge masina si nu trebuie sa-l evacuam pe picioare. In rest ce sa zic, este nasol cand echipa pierde un om, si e tare urat sa trebuiasca sa renunti atat de brusc la muntele la care te gandesti/visezi de atata timp ...

Pe 30 am mutat tabara la 5200m. Marius si cu mine am urcat bolovanii, hotarati sa mergem la 5600 sa nivelam un loc de tabara. La 5400  am avut surpriza sa gasim locuri de tabara deja facute, asa ca Marius a ramas sa faca un loc si mai bun (doar nu carase lopata degeaba). Eu am luat-o catinel catinel, mai mult taras decat grapis, pana la 5600 sa aduc inapoi rucsacul cu alimente. Rucsacul ala cred ca a fost cel mai greu rucsac pe care mi l-am pus vreodata in spate. Zic asta pentru ca mi s-au impaienjenit ochii cand l-am pus :)) si trebuia sa ma opresc la fiecare cativa metri sa ma asez jos caci nu mai puteam respira. Marius intre timp n-a facut un loc de tabara, a facut un loc de vila :)) A gasit un loc pe un fel de promontoriu pe care l-a marginit cu un zid mai mult decat sanatos, asa ca aveai impresia ca stai intr-un balcon. Ne-am intors inapoi la 5200 urmand ca pe 31 sa ne mutam la 5400 si de acolo noaptea sa atacam varful.

Mutarea a decurs fara probleme, parca acuma bolovanisul nici nu mai era atat de dificil. Cum aranjam noi mancarea langa cort la 5400, se uita Lili in sus si zice "Ia uite la bolovanul ala cum vine la vale ..." dar cu un ton de parca ar fi zis, "uite ce frumos zboara pasarea aia ..." Ne dezmeticim si sarim la adapost!! Bolovanul trece mult prea aproape de noi ca sa ne convina si o ia la vale sa le spuna fratilor sai cum e la altitudine. Acuma intr-adevar stim cu s-a format bolovanisul ala friabil :)) In cele din urma ne-am bagat in cort. Bolovani mai cad pe vai adiacente si zgomotul facut de ei ne intrerupe din cand in cand conversatia, dar numai ca sa ne dam seama daca vine sau nu pe valea noastra. Lili nu pare sa guste glumele totusi :)) Lasand insa gluma la o parte, noi eram cat de cat protejati de o stanca destul de mare (mie chiar mi se parea ca seamana cu Matterhornul! :) )

Ce poate fi mai frumos si mai demn de povestit  decat atacul unui munte atat de frumos ca Parinacota in noaptea de Revelion?! Va spun eu! Sa stai in noaptea de Revelion in cort, sa te trezesti la unu noaptea, sa deschida Marius fermoarul, sa vada ca e vremea e nasoala si sa zica "in noaptea asta nu, fetelor" ... Si mai frumos de atat?! Sa vina a doua noapte la 5400m cu o furtuna de zapada ce facea sa durduie cortul din tatani. Iata-ne deci prinsi la 5400, cu mancarea pe terminate, cu vremea stricata si cu scopul expeditiei in pericol. Zapada peste tot, nori negri care inconjurau vulcanul (si pe noi), ce sa mai, visul oricarui montaniard care vrea sa faca un varf.

Fetele au hotarat ca cel mai bine este sa coboare. Dau o cafea celui care zice ce am hotarat eu, si o bere celui care stie cum am comunicat eu hotararea mea colegilor de echipa. Ahem. Si am zis ca dupa atata carat si muncit la muntele asta eu nu pot sa renunt atat de usor mai ales ca vremea pare sa se imbuneze (intr-adevar, era o fereastra care parea sa dureze mai mult decat zilele trecute - fals!). Si ca putem sa-l facem, etc. Partea nasoala a intregului mesaj a fost insa ca am vorbit pe un ton care imi aduce aminte de cum faceam cand eram mica cand bateam din picior si urlam/plangeam "Nu vleau!!"  Daca aveam o scuza atunci (?) ca aveam 3 ani, acum la aproape 26 insa ... Ahem.


Marius a coborat cu fetele si au strans tabara de la 5200 m. Intre timp eu am urcat pana la 5600 sa recuperez coltarii si pioletii lasati acolo. Desi facusem o mumie de un metru de-abia se mai vedea, atat de mare era zapada. Daca ar mai fi nins cred ca ramaneau cadou pentru echipele din primavara ... Tot atunci mi-am pus noua mea pereche de coltari (multmesc mama!) in picioare si i-am botezat pe gheata Parinacotei. Se mergea extraordinar pe gheata,  nici nu-ti dadeai seama cand inaintai. Marius a urcat inapoi la 5400 m, desi i-a fost foarte greu*. A inceput la ninga mocaneste si nu parea ca se va mai opri pana seara, asa ca de-acuma eram resemnati ca nu o sa mai ajungem pe varf. La un moment dat am iesit din cort si am vazut ca nu mai ningea deloc catinel, de-acuma ningea sanatos si zapada deja acoperise toti bolovanii din jur. Problema era ca daca mai stateam si ningea in continuare la fel, nu am mai fi putut sa iesim cu masina de acolo, pentru ca n-ar fi tinut sa traga pe combinatia de zapada moale deasupra nisipului ... moale. Am strans tabara in 20 de minute si i-am dat-o la vale cat am putut de repede. De-acuma era noapte si nu ne puteam orienta deloc. Prin statie Marius le-a spus fetelor sa stranga tabara si sa incarce masina, iar Catalina a iesit undeva unde o puteam vedea si a facut semnale luminoase cu lanterna pana cand am gasit tabara. Nu stiu cum am iesit de acolo, era noapte, ningea, totul arata la fel, era alb ... Este o minune ca am gasit drumul pana la drumul principal fara sa ne ratacim si ca am reusit sa ajungem dupa aia in Putre. Ningea si ploua pe drum, era foarte multa ceata, cadeau bolovani ... un vis :) Pe la 12 noaptea am ajuns in Putre.

Asta a fost Parinacota. Un munte tare frumos. Pe cat de frumos este pe atat de mare este ghimpele care mi-a ramas de la el. Nu cred ca o sa mai ajung vreodata pe acolo, insa vorba romanului, "Never say never ..."

*Am invatat insa o groaza, si anume ca ar fi trebuit sa ma gandesc la toti si nu sa insist atunci sa stam. Putea sa fie si mai nasol de atat, puteam sa patim ceva. Vremea oricum nu s-ar fi imbunatatit, poate doar daca stateam vreo trei luni acolo...